Liniile generale ale protectia si valorificarii patrimoniului cultural si natural in Portugalia

Rezumat

Protecţia şi valorificarea patrimoniului cultural şi natural constituie doi din vectorii politicii actuale privind amenajarea teritoriului în Portugalia. Acest lucru nu este cu nimic surprinzător, având în vedere bogăţia şi diversitatea bunurilor (culturale şi naturale) de care dispune ţara. Astfel, în ceea ce priveşte patrimoniul natural, totalitatea ariilor protejate conform Reţelei Natura 2000 şi Reţelei Naţionale a Ariilor protejate reprezenta deja, în anul 2005, 21,3% din teritoriul naţional, ridicându-se chiar, pentru anumite zone, la 50% din suprafaţa totală. La rândul lor, acţiunile de supraveghere şi de punere în valoare a patrimoniului cultural au crescut exponenţial, traducându-se într-o creştere considerabilă a numărului de bunuri clasate, care au crescut cu circa 85% între 1980 şi 2003. În fapt, există zone cu o mare concentrare a patrimoniului clasat, precum zonele Norte Litoral, Área Metropolitana do Porto (cu extensia către Douro), Beira Interior, Área Metropolitana de Lisboa (cu extensia către Vale do Tejo), Alto Alentejo şi Alentejo Central, cu o pondere crescută pentru patrimoniul arheologic.
Relaţia strânsă dintre patrimoniul natural şi cel cultural arată că nu întâmplător este posibilă conjugarea în cadrul aceluiaşi discurs a liniilor respectivei protecţii şi puneri în valoare. În fapt, ordinea juridică portugheză acordă o preferinţă clară interpenetrării dintre bunurile naturale şi cele culturale. Aceasta îşi găseşte proiectarea la nivelul Constituţiei din Portugalia care prevede ca sarcină fundamentală a statului « protecţia şi punerea în valoare a patrimoniului cultural al poporului portughez, apărarea naturii şi a mediului, prezervarea resurselor naturale şi asigurarea unei corecte amenajări a teritoriului » (art. 9 alin. 5). Această orientare este continuată şi de Legea-cadru privind Mediul, care integrează în componentele umane de mediu, patrimoniul natural şi cel construit, unind ca instrumente ale politicii de mediu şi de amenajare a teritoriului, clasarea şi crearea de arii, situri şi peisaje protejate, precum şi de locuri, situri şi obiecte clasate – iar prin Regimul Juridic al Instrumentelor de Gestiune Teritorială se prevăd ca obiective planurile municipale de amenajare a teritoriului, printre altele, definiţia structurii ecologice municipale şi stabilirea principiilor şi regulilor garantării calităţii mediului şi al preservării patrimoniului cultural.
Legea-cadru privind Patrimoniul Cultural prevede necesitatea asigurării unor forme care conferă patrimoniului cultural imobil un element promotor al coerenţei monumentelor, ansamblurilor şi siturilor care fac parte din acesta şi al calităţii de mediu a peisajelor.
În orice caz (indiferent că vorbim despre patrimoniul cultural sau despre cel natural), conceptul ordonator este astăzi cel al durabilităţii, în cadrul componentelor fizice şi economice. Prima componentă impune autorităţilor publice tutela şi protecţia bunurilor în cauză, pentru a asigura acest element şi generaţiilor viitoare. Dimensiunea economică comportă potenţialităţi de gestiune, punere în valoare şi rentabilizare a bunurilor naturale şi culturale, permiţând acestora din urmă să genereze resurse suficiente (sau măcar unora dintre acestea) pentru a le asigura măcar supravieţuirea.
În lumina acestor coordonate – protecţia şi punere în valoare – se dezvoltă mai multe nivele ale regimului juridic al patrimoniului cultural şi al celui natural.